Digital Rebel

Am facut eforturi deliberate si semnificative pana acum pentru a nu avea relatii cu bancile de pe aici. Nu am rate, nu am conturi, in general nu am bani . Singura relatie cu banca e legata de faptul ca angajatorii romani au intrat la un moment dat in randul lumii si au hotarat sa primim salariile pe carduri – adica, sa fim obligati chiar de cand ne luam banii sa platim comision din ei, in asa fel incat angajatorul sa beneficieze de conditii mai bune la tranzactiile pe care oricum ar fi obligat sa le desfasoare.

Pentru mine lucrurile erau destul de simple – in sensul ca mi-am dorit sa stiu la un moment dat cui i-am dat bani de pe card si cati, si cine mi-a pus bani pe card, si cati. Lucru destul de simplu in teorie, dat fiind ca e un singur cont si nimic foarte ciudat. Ei bine, se pare ca ma inselam – minunata banca nu pare in stare sa spuna de la cine iti intra bani pe card, decat daca cineva-ul acela insista ca banca sa retina acest lucru.

De asemenea, bancile nu par sa lucreze cu tabele. In naivitatea mea, am cerut un extras de cont – adevarat, pe o perioada de vreo doi ani – in format electronic. Am primit 4 pdf-uri constant in 10 pagini fiecare, format jpg. Presupun ca e un exercitiu de descurajare din partea bancii sa nu-ti dea un document in care poti efectiv sa cauti ceva (un nume, o suma, orice) altfel decat printand si lecturand atent, cap-coada.

Una peste alta, experienta ultimelor doua zile mi-a confirmat ideea ca ar trebui sa continui, pe cat pot, evitarea acestor institutii. Pe de alta parte, daca stie cineva o banca in stare sa dea un extras de cont in format excel, as fi recunoscator.

Poate cam tarziu de mentionat, dar undeva in jur de 5 decembrie 2009 mi-am luat cadou de craciun. Un aparat din cele care au sanse sa devina piese de colectie printre camerele foto digitale, si anume Fuji F30 – poate cel mai reusit aparat foto compact facut de fuji vreodata, si cel mai bun aparat de prin 2006 prin 2009. Lucru greu de facut intr-o piata in care generatiile se succed cam la 6 luni.

Nu cred ca o sa-l folosesc prea mult, in principal din… respect. In ziua de azi se vand in magazine, la preturi duble fata de cat am dat eu, aparate care nu au nici o sansa sa se apropie de acesta in ceea ce priveste calitatea imaginii, culori, performanta pe lumina putina. Camerele digitale compacte au luat-o destul de tare in jos, in sensul ca daca nu dai semnificativ mai multi bani decat acum 2 ani iei o camera semnificativ mai proasta, din mai toate punctele de vedere. Ciudat, si sper sa se schimbe la un moment dat.

De orientare. Fost cateva minute in parcarea in cauza, si aparent legile fizicii nu se afla in vigoare. Multe semne, aratand in toate directiile, dar cam toate spre intrare. Foarte putine semne spre iesiri, presupun ca dorinta managementului este sa-ti poti da masina direct la programul Rabla atunci cand reusesti sa-ti gasesti drumul catre lumina. In rest, te poti invarti linistit intre cele 2 semne din imagine, incapabil sa te decizi in ce parte ar fi intrarea la care visezi sa ajungi. In rest, e cel mai gol mall din Bucuresti, cred, ceea ce este un argument pro. Nu mi-as lasa bicicleta afara, insa – nu inspira atata incredere. Si nici masina nu-mi venea sa o las inauntru, dat fiind ca in parcarea subterana niste pustiulici relativ colorati se alergau cu bulgari pe langa un VW Passat care sigur nu era al lor

Edit – desigur, intrarea pe unde am gasit in cele din urma interiorul Mall-ului era in directia opusa celei indicate de sagetile mari si hotarate.

Iata motivul pentru care nu mai fac foarte multe poze cu muste in ultima perioada. E mai greu de pozat decat insectele, mai ales ca nu e politicos / prietenos sa-i bagi un mare blitz intre ochi, dar cand vrea e destul de frumusel. Bineinteles, daca iau un aparat foto in mana orice zambet dispare – clar nu vrea ca atunci cand se face mare sa ne radem de grimasele lui. In caz ca site-ul / blogul / arhiva rezista 18 ani de acum, a se retine ca am multe, multe poze compromitatoare

Avut chef de facut poze azi. Nitel. Nu prea multe lucruri frumoase de fotografiat in orasul asta, cand e lumina putina afara. Din fericire, pescarusii sunt mereu disponibili. Cumintei, sau, ma rog, cat de cat rabdatori. Si foarte, foarte eleganti. La modul ca o poza cat de cat corecta cu pescarusi e una placuta pentru mine. Cam ca si caii, dar cai in Bucuresti in ultima perioada, cam putini

Nu-mi dau prea des cu parerea despre marci, comunicare si publicitate – in principiu, nu ma ocup cu asta. Ma ocup insa, cat pot, de limba materna, si in acest caz ea se intersecteaza cu cele de mai sus. Sper ca produsul hibrid romano-anglo-saxon sa nu supravietuiasca prea mult pe rafturi, eventual sa fie inlocuit de o costita ardeleneasca, ori ceva de genul. Nu de alta, dar parca vad cum peste 3 ani vom cumpara mozarella “ca la mama acasa” ori whiskey “doi ochi albastri”. Este cea mai putin reusita tentativa de imbinare intre traditie si modernitate pe care am vazut-o pana acum prin magazine, si casc gura de ceva vreme pe acolo.

Mentionez insa ca bacon-ul ardelenesc e foarte, foarte bun, cu eggs de tzara prajite si nitel onion tocat marunt, marunt, peste. Pofta buna!

Dovada incontestabila – caini cu zapada pe bot. Si multa sapada, in general. Bucurestiul nu a fost chiar circulabil in ultimele doua zile, dar internetul e plin de poze relevante in aceasta directie, asa ca nu simt nevoia. In schimb, potaia din cadru a aparut azi in curtea locului meu de munca, pe post de spiridus.  Vesel, prietenos, fara cadouri (nimeni nu e perfect) – una peste alta, concurent pentru titlul de cea mai placuta prezenta a zilei. Si o ocazie minunata sa mai fac si io o poza cat de cat reusita sau macar placuta, ceea ce nu s-a intamplat de o vreme.

Civilizatie milenara, Acropole, ruine de diverse culori si forme, leaganul filozofiei contemporane, baza evolutiei stiintifice a civilizatiei europene si americane. Sau cel putin asa am auzit. Masini parcate romaneste, pe tot trotuarul, trafic nebun, gaze de esapament cat cuprinde,  cartiere prin care se recomanda sa nu treci ca turist ca nu te ajuta. Asta am vazut eu in cele vreo 48 de ore petrecute intre o camera de hotel si o livrare la un client. Senzatia cu care am ramas e ca probabil Grecia merita vizitata pentru litoral si daca esti pasionat de constructii vechi si renovate cu scopul de taiat bilete la intrare, dar nu e in nici un caz un taram “prietenos” in sensul normal al cuvantului.

Singura chestie cu adevarat frumoasa pe care am vazut-o in toata aceasta deplasare cu caracter profesional a fost… din avion. Foarte senin, munti inzapeziti pe dedesubt, paduri colorate in toamna, si ceva ape. Daca merg inainte cu stilul asta frugal de turism, probabil ca peste cativa ani o sa-mi recunosc vizitele mai degraba dupa vederi din avion decat dupa cunoasterea efectiva a unor locuri / lucruri. Asta e – oricum, peisajul aerian e singura chestie care-mi compenseaza, intr-o oarecare masura, teama fata de a fi la multi metri de pamant, intr-o cutie de conserve.

Trecut aseara prin Piata Universitatii, sau cum s-o mai chema. Mi s-a parut interesant modul in care sediul central al unuia din cele mai mari partide a ales sa-si aprinda becurile. Nu, nu e Photoshop – pur si ssimplu presupun ca asa-si propune PSD sa se numeasca de acum inainte – in context, absolut de inteles. Tocmai trecem printr-un fel de criza, si e semn al faptului ca sunt adult faptul ca e prima chestie politica pe care o simt cum ma afecteaza direct. Respectiv, cursul leu/euro care a luat-o razna fix cand partidele noastre au hotarat sa implementeze brutal in piata particula “Soc” din denumire.

Dupa lupte seculare, o poza cu Rares pe care as numi-o reusita. Copii mici clar nu-s cele mai usoare subiecte foto – nu i-as numi frumusei, si se si stramba in toate felurile, asa ca ne-am chinuit ceva cat sa ajungem la acest rezultat. Mai mult eu, el n-are altceva de facut decat sa taca din gura si sa nu se strambe, dar aparent nu-i prea convine combinatia.