Digital Rebel

Fara poze. Doar ca mi-a placut citatul rau si nu stiam unde sa-l pun ca sa nu-l uit

Iata motivul pentru care nu mai fac foarte multe poze cu muste in ultima perioada. E mai greu de pozat decat insectele, mai ales ca nu e politicos / prietenos sa-i bagi un mare blitz intre ochi, dar cand vrea e destul de frumusel. Bineinteles, daca iau un aparat foto in mana orice zambet dispare – clar nu vrea ca atunci cand se face mare sa ne radem de grimasele lui. In caz ca site-ul / blogul / arhiva rezista 18 ani de acum, a se retine ca am multe, multe poze compromitatoare

Dupa lupte seculare, o poza cu Rares pe care as numi-o reusita. Copii mici clar nu-s cele mai usoare subiecte foto – nu i-as numi frumusei, si se si stramba in toate felurile, asa ca ne-am chinuit ceva cat sa ajungem la acest rezultat. Mai mult eu, el n-are altceva de facut decat sa taca din gura si sa nu se strambe, dar aparent nu-i prea convine combinatia.

1 – Nu exista nimic, la nivel abstract, care sa-ti hraneasca optimismul si increderea la fel de mult precum a avea un copil. Brusc, poti vedea in viitor mai departe decat o faceai pana acum, si stii ca viitorul exista. Te poti uita la el, langa tine, scancind. Daca ai destula imaginatie poti sa treci prin urmatoarele decenii, pana cand copilul tau se va uita si el la copilul lui, iar tu vei fi mult mai batran, mai bunic, dar poate la fel de vesel.

2 – Cel putin pentru mine, nimic nu-ti spune “O sa cam mori” in aceeasi masura ca nasterea primului copil. Te uiti acolo, la el, dormind linistind sau cautand de mancat, si e fara indoiala o parte din tine. Deja tu esti… mai putin decat erai, si asta-ti deschide in mod realist perspectiva de a nu mai fi. Pentru o persoana nu prea religioasa, poate sa-ti reaseze prioritatile.

Acum incercati sa conciliati cele doua de mai sus . Momentan, la mine functioneaza foarte bine.

Ei bine, se pare ca da. In timp ce pedalam de la serviciu catre bunici, radioul din urechi m-a anuntat ca in seara asta (25-06-2009)  are loc un concert inedit – o combinatie de muzica simfonica (Mozart, Beethoven, d-astea) cu cativa chitaristi de rock din piata noastra de profil.

Dat fiind ca nu aveam vreo prioritate, si ca locuiam relativ aproape, ma dusei . Partea buna la concertul asta e ca nu prea poti sa zici “a fost mai tare ca….”, sau mai slab, pentru ca nu ai termen de comparatie. Cand ai ascultat ultima oara Simfonia a 9-a la chitara electrica? Asa ca per total mi-a placut – toata lumea de pe scena parea sa se simta bine, iar sala era cel putin la fel de vesela

N-am recunoscut pe nimeni dintre chitaristi, dovada ca nu ma pricep prea tare la ce se petrece. Pe scena erau niste echipamente marcate “Vita de Vie”, deci presupun ca au contribuit si ei. Chitarele au mai deviat din cand in cand, atata cat ma pricep eu; simfonicii au salvat seara de vreo 3 ori, cand griff-urile nu mai ascultau.

Per total, placut. Un concert la care se pare ca puteai sa-ti iei si copii (chiar si pe aia cu telefon mobil de la 3 ani), unde nu te cauta nimeni de aparate foto la intrare si nici nu te dadea nimeni afara daca faceai niste poze cu bun simt (ceea ce nu toti pozarii din sala faceau). Nu inteleg insa de ce la noi nu poti cumpara un bilet cand ajungi la concert – la casa de bilete era un nene care avea ca sarcina sa-ti spuna ca e inchis, in nici un caz sa-ti ia banii. Din fericire, am intrat gratis – tinuta mea decenta  a inspirat incredere.

La iesire ploua placut, si senzatia a fost ca cele 60-80 de minute s-au scurs foarte repede. Deci a fost bine. Mai incercam, de preferat cu bilet cumparat cat de cat din timp. Pana atunci, maine e o noapte alba cu institute culturale, sau ceva de gen. Vedem.

Din motive independente de vointa mea, dar dependente de prostia mea (lovit cumva, ma doare spatele foarte, foarte rau) zilele astea doua am stat cumintel in Caiptala. Chestie care in principiu n-ar avea de ce sa fie prea buna, dar spre surprinderea mea in Bucuresti, uneori, se intampla chestii interesante. Doar in aceste doua zile, am avut parte de urmatoarele:

- targul anticarilor (zona Obor)

- ceva cu nume rustic si profil la fel (Cismigiu)

- targ de Sanziene (Muzeul de Geologie – wtf?) – fara poza aici, pentru ca era realmente trist

In fine – trei manifestari oarecum placute, mai ales cea cu antichitatile. Din pacate chestiile taranesti aduse in Bucuresti pur si simplu isi pierd aceasta caracteristica. Incercati sa inghesuiti 30 de baraci cu produse cat se poate de oneste si autentice intr-un mediu urban, si instantaneu ele devin… aproape kitch.

Concluzia personala, dupa rotit 1 ora printre castroane din care taranii nu ar manca vreodata si niste ii cu aspect usor plasticos, a fost ca e imposibil ca mancarea sa devina kitch . Asa ca m-am ales cu 8 (opt) carnati de 4 (patru) feluri diferite, care sper sa ma tina cel putin pana in week-end-ul urmator.

Plus mers prin Obor si cumparat patru castroane pe care oamenii chiar le cumpara cu scopul de a manca din ele. Ma rog, de obicei se dau la pomeni, dar arata frumusel si sunt foarte bune pentru lapte.

Inscriptie delicioasa, cu aroma de autoironie, culeasa de pe un zid din Craiova. Din pacate, prea din fuga masinii, asa ca n-am reusit sa raman decat cu amintirea, nu si cu o poza. Incerc sa compensez cu acest memento, insa.

La mine sfarsitul de saptamana prelungit a fost foarte, foarte plin. Poate mai multe cadre memorabile decat am prestat in ultimele luni la un loc, si toate datorita unei calatorii de vreo 2 zile prin tara. Frumusica ea, tara, si fraieri ei, meteorologii care prevazusera ploi peste ploi. Au fost zile pline de soare, culori si mancare buna.

La capitolul “fusei aici, facui asta”, incep cu ceva nou pentru mine (de aproape) – 4 poze, si 4 intepaturi de albina – cu asta m-am ales intr-o oprire pe un camp de rapita, pe langa Caracal. Fiecare intepatura meritata, din punctul meu de vedere, chiar daca mana mea stanga e inca umflata. Am vazut ceva ce nu mai vazusem, si am invatat, chiar si superficial, ceva nou – cum e sa te afli la 40 de centimetri de mii si mii de albine d-alea mici, care pot sa te intepe .

Nota 1 – iete cu ocazia asta am invatat cum se face o galerie de poze in Wordpress;

Nota 2 – daca se intreaba cineva cu ochi foarte ascutiti – da, borcanul din ultimul cadru e acum la mine, si planific sa-l mananc

Nota 3 – am vazut multe lucruri noi si ciudate in zilele astea, nu doar albine. Revin

Cam asa se prezinta la aceasta ora peisajul pe care-l vad oaspetii unuia dintre hotelurile teoretic mai rasarite ale minunatei capitale. Trec oarecum saptamanal prin zona, si am urmarit cu oarecare interes evolutia situatiei. Si anume:

De vreo 2 ani, imprejurimile acestui hotel de 4 stele (cam 130 de coco / single / noapte) sunt practic un santier – mai multe asemanari cu o ulita de tara decat cu vreun bulevard. Multa apa (santiere produc asta prin spalarea masinilor), santuri pline cu noroi, iar acum, pe vara, praf cat cuprinde. Nu e hotelul de vina, el a fost acolo cam primul – nu cred ca s-au gandit insa la ciupercaria de cladiri de birouri aparute ulterior, cladiri la care inca se lucreaza.

Aici intervine partea funny si motivul cadrului de mai sus – la unele cladiri, de exemplu asta din fix fata hotelului (daca e sa ma iau dupa asezarea numelui in litere de 2 metri) – nu se mai lucreaza de ceva vreme. Criza, alea alea, situatie mai degraba trista, constructii, stop joc. Am si eu ceva de genu’ asta pe langa serviciu – au tras obloane de tabla la propriu, asteptand probabil sa reia constructia intr-o epoca mai vesela.

Ei bine, pana se intampla vremurile alea, sunt sanse mari ca si vizavi de Phoenicia Grand Hotel situatia sa ramana cum se vede. Ceea ce inseamna ca niste oameni vor plati ceva bani (cu o suma similara poti locui in aproape orice capitala europeana) pentru a se bucura de vedere la…. drum de tara cu santier si betoane.  Oarecum mirific, dar nu cred sa ne ajute foarte tare la ratingul de tara. Macar la ala de imagine.

In sfarsit, dupa vreo 20-25 de ani de asteptare, se intampla. Cladirea preconizata in ‘88  (1988, pentru cei mai tinerei, deci deja cu un secol in urma ) a fi noul adapost al Bibliotecii Nationale era, acum cateva zile, in plina daramare. Nu stiu daca frontonul cu “Biblioteca Nationala” deranja prea tare deranja viitoarea cladire de birouri, case scumpe sau alte obiective economice importante de care vom avea parte. Daca-mi aduc aminte bine, mi-a trecut pe la urechi o stire care zicea ca se renoveaza cladirea cu scopul surprinzator de a servi chiar de Biblioteca Nationala. Ma cam indoi.

Oricum, suprinzator faptul ca un ditai excavatorul a ajuns pe acoperis, iar acoperisul pare sa reziste. Ma indoiesc ca edificiile epocii curente ar rezista prea bine la asemenea tratamente dureroase…