Digital Rebel

Poate cam tarziu de mentionat, dar undeva in jur de 5 decembrie 2009 mi-am luat cadou de craciun. Un aparat din cele care au sanse sa devina piese de colectie printre camerele foto digitale, si anume Fuji F30 – poate cel mai reusit aparat foto compact facut de fuji vreodata, si cel mai bun aparat de prin 2006 prin 2009. Lucru greu de facut intr-o piata in care generatiile se succed cam la 6 luni.

Nu cred ca o sa-l folosesc prea mult, in principal din… respect. In ziua de azi se vand in magazine, la preturi duble fata de cat am dat eu, aparate care nu au nici o sansa sa se apropie de acesta in ceea ce priveste calitatea imaginii, culori, performanta pe lumina putina. Camerele digitale compacte au luat-o destul de tare in jos, in sensul ca daca nu dai semnificativ mai multi bani decat acum 2 ani iei o camera semnificativ mai proasta, din mai toate punctele de vedere. Ciudat, si sper sa se schimbe la un moment dat.

Avut chef de facut poze azi. Nitel. Nu prea multe lucruri frumoase de fotografiat in orasul asta, cand e lumina putina afara. Din fericire, pescarusii sunt mereu disponibili. Cumintei, sau, ma rog, cat de cat rabdatori. Si foarte, foarte eleganti. La modul ca o poza cat de cat corecta cu pescarusi e una placuta pentru mine. Cam ca si caii, dar cai in Bucuresti in ultima perioada, cam putini

Dovada incontestabila – caini cu zapada pe bot. Si multa sapada, in general. Bucurestiul nu a fost chiar circulabil in ultimele doua zile, dar internetul e plin de poze relevante in aceasta directie, asa ca nu simt nevoia. In schimb, potaia din cadru a aparut azi in curtea locului meu de munca, pe post de spiridus.  Vesel, prietenos, fara cadouri (nimeni nu e perfect) – una peste alta, concurent pentru titlul de cea mai placuta prezenta a zilei. Si o ocazie minunata sa mai fac si io o poza cat de cat reusita sau macar placuta, ceea ce nu s-a intamplat de o vreme.

Petrecut primele 2 zile de copil la tzara. Nu foarte interesant in ceea ce priveste Rares – el arata la fel de plangacios in majoritatea situatiilor, doar ca am prins cateva albine momite la pepene verde si le-am cam pozat.

Avem (nu eu personal, dar imi place sa ma plasez intre proprietari) cca. 10 stupi la tzara. Nu foarte multi, mai ales in anii in care nu prea se face miere, dar suficient cat sa avem miere cam tot timpul. Iar mierea este buna – in principiu cred ca e unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poti manca, mai ales in combinatie cu unt rece si lapte cald.

O sa incerc sa pozez si miere la un moment dat. Presupun ca e destul de complicat, si probabil n-o sa-mi iasa rezultate la fel de interesante, dar ma voi stradui. Momentan, avem doar producatoarele.

ma rog, o pisica: cea din poza de mai sus, partea dreapta. Mica foarte simpatica, si urmeaza a-si petrece restul existentei intr-o cusca de adapst, 1 metru X 1 metru, daca nu i se gaseste nimic mai bun. Nu e speciala, nu da pe afara de frumoasa (pentru o pisica), dar te poate face sa razi cu usurinta.

Pana si-n Bucuresti – oras in care insectele au probabil cel mai mic nivel de fericire din toata tara – echipamentul dedicat trezeste respect si interes. Adica na – daca esti o lacusta in varsta de 2 luni si fericita ca a gasit ceva ce aduce a Floarea-Soarelui in mijlocul unei capitale prafuite, e normal sa te bucuri. Si sa te impresioneze 2 antene de o mie de ori mai mari ca ale tale, care mai si lumineaza pe deasupta. Asa ca stai cuminte la poze, si abia dupa vreo 20 de flashuri te intorci demn cu posteriorul.

Adica inca nitel paianjen. Pozit la tzara, intr-o pozitie foarte incomoda pentru aranjamentul ala – aparat, blitz, obiectiv, cu totul vreo 3 kg. De fapt animalu’ era cu capul in jos si eu cam la fel, dar din poza originala chiar nu s-ar fi inteles nimic.

Mda. Fusei la Noaptea Institutelor (primele 3 institute). Ori am imbatranit eu, ori pur si simplu era naspa, asa ca am renuntat.

In schimb, am fost la tara in week-end.  Unde a plouat, in mare parte, dar macar ploaia face insectele mai docile, mai cuminti, mai pozabile . Asa ca iata – unul dintre cei mai simpatici paianjeni pe care i-am vazut vreodata, plus niste antene diverse. Si o scena interzisa insectelor cu varsta sub 18 minute.

De la Bran, cum vii dinspre Brasov, mergi inainte. Intri in Moieciu de Jos fara sa-ti dai seama – cele doua localitati sunt lipite, fara vreun teren viran intre ele. Mergi inainte o vreme pe drumul oarecum bombardat, si la un moment dat ajungi la un indicator – “Pestera 7km”. O iei pe acolo. Pestera e un sat foarte frumos si pitoresc, asezat la poalele Pietrei Craiului. Dar nu despre asta vorbim. La vreo 500 de metri, langa o casa oarecare, se face un drum, parca intamplator, cu un indicator mai mic decat celelalte – “Magura Sat”. Drum neasfaltat, calcat de tractoare sau alte masini de furat lemnte, probabil. Un drum pe care nu te intelnesti probabil cu nimeni, dar care ofera peisaje spectaculoase, atat spre Bucegi cat si spre Piatra Craiului.

Drumul e ciudat – foarte nisipos, desi in zona nu prea ar fi de unde. Ar putea fi Baragan, daca nu ai merge printre culmi si fanete. Suficient de nisipos cat sa apara serpi care sa se incalzeasca la soare.

Dureaza ceva, dar poti ajunge la Magura cam in 2 ore de mers pe jos (maxim). In 2005, Magura era unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le vazusem vreodata. Acum, in 2009, satul s-a umplut de case mari si de neam cam prost, dar inca mai pastreaza bucati de verde. Sper sa-l mai tina ceva, desi in ritmul asta locul nu va mai merita vizitat pentru mult timp. Partea cea mai buna este ca din Magura ai parte de o coborare foarte, foarte rapida cu bicicleta, pe un drum abrupt si plin de bolovani. 15 minute pana la Fantana lui Botorog – unul dintre cele mai importante repere turistice din Piatra. Si de acolo, spre Zarnesti. Inca 15 minute, poate (sau vreo ora pe jos). Un fost oras industrial, acum plin de pensiuni si hotelasuri, care de care mai kitchos, daca ar fi sa-mi dau cu parerea. Asta in zona “centrala” – la periferie, in fostele blocuri muncitoresti, acum ghetto-uri capitaliste, kitchul e inlocuit de saracie si de antenele care aduc circul modern in casele confort 2.

Oricum, daca-i dai inainte si faci dreapta la indicator, cam intr-o ora de pedalat esti din nou in Bran sau Rasnov, si poti sa mergi spre alte locuri mai placute si mai lipsite de antene. Cu putin noroc, poti ajunge chiar pe munte, la o adica.

Maricica in ultimele 7-10 zile. Si personal, si profesional. Daca in plan profesional e oarecum de asteptat – toata lumea e-n focuri anul asta, publicitatea mai tare decat alte domenii – in plan personal ne pregatim pentru un eveniment mai rar, obositor si important decat criza – 60 de zile de acum inainte, voi putea fi apelat oficial cu titulatura de “tata”. Habar n-am ce inseamna asta, si ce se intampla dupa, dar faptul ca deja ma simt obosit cred ca zice multe

Aaaa, da – Simona – Furnizorul oficial de lapte al familiei. Iat-o, intr-o scurta pauza de masa.