Digital Rebel

Vreo 40 de kilometri, mai exact, si practic toti au fost intr-un fel de inclinatie – fie coborat cu multi km la ora, fie urcat cu foarte, foarte putini, de multe ori impingand pe langa bicicleta mai degraba decat pedaland pe. Mai exact, de la Fundatica (undeva, pe sus, 1200m) la Campulung (tot sus, dar nu atat de, vreo 600m, cred). Cu urcat vreo trei dealuri / munti intre cele doua localitati. Altfel, fun, dar cu peisaje nu foarte spectaculoase, sau daca ar fi fost eu respiram prea greu sa ma uit la ele…

La Fundatica, lucruri interesante. Oamni care ara, sau ceva similar, cu instrumente din epoca de piatra, grindina, si cate o vedere spre Bugeci – cam 5 minute la 24 de ore, ca asa a vrut vremea. Partea buna legata de vreme este ca am dormit, si inca mult mai mult decat ma asteptam. Lucru pozitiv, dat fiind perioada aparent agitata care urmeaza. Plus sania de mai sus, care daca n-ar fi fost pe iarba ar fi aratat rustic – asa, parca a uitat-o cineva peste iarna si nu stie incotro sa o ia.

Civilizatie milenara, Acropole, ruine de diverse culori si forme, leaganul filozofiei contemporane, baza evolutiei stiintifice a civilizatiei europene si americane. Sau cel putin asa am auzit. Masini parcate romaneste, pe tot trotuarul, trafic nebun, gaze de esapament cat cuprinde,  cartiere prin care se recomanda sa nu treci ca turist ca nu te ajuta. Asta am vazut eu in cele vreo 48 de ore petrecute intre o camera de hotel si o livrare la un client. Senzatia cu care am ramas e ca probabil Grecia merita vizitata pentru litoral si daca esti pasionat de constructii vechi si renovate cu scopul de taiat bilete la intrare, dar nu e in nici un caz un taram “prietenos” in sensul normal al cuvantului.

Singura chestie cu adevarat frumoasa pe care am vazut-o in toata aceasta deplasare cu caracter profesional a fost… din avion. Foarte senin, munti inzapeziti pe dedesubt, paduri colorate in toamna, si ceva ape. Daca merg inainte cu stilul asta frugal de turism, probabil ca peste cativa ani o sa-mi recunosc vizitele mai degraba dupa vederi din avion decat dupa cunoasterea efectiva a unor locuri / lucruri. Asta e – oricum, peisajul aerian e singura chestie care-mi compenseaza, intr-o oarecare masura, teama fata de a fi la multi metri de pamant, intr-o cutie de conserve.

!! Waring – articol lung si destinat celor interesati de fotografie in general !!

0 – De ce review GX-200?

Mi-au trecut prin mana poate 20 de compacte pana acum (damn, ce de bani!). Nici una nu m-a impresionat in aceeasi masura cu asta, si nici una nu mi s-a parut la fel de nedreptatita de piata si de comunitatea foto in general. Alaturi de camere mult incununate de lauri in perioada asta pe internet (Canon G10 si Panasonic LX3) Ricoh GX-200 se afla intr-o ultranisa de compacte de varf, si mai toata lumea pare sa ignore asta.

.

1 – Caracteristici distinctive – pentru mine, iar nu lista de specificatii completa. Majoritatea vor fi detaliate mai incolo

- controale manuale complete si interfata bazata pe multe controale externe si extrem de usor de adaptat dupa nevoie

- obiectiv cu adevarat wide (24-72 mm echivalent 35mm), si relativ luminos (F 2.5 – 4.4)

- rezolutie suficienta pentru orice aplicatie consumer – 12MP

- format RAW (+ multiple optiuni jpeg)

- abilitati bune pentru macro

.

2 – impresii generale – aspect, constructie, portabilitate

- construit dintr-un aliaj de magneziu, in cea mai mare parte. Zone ok, facute cu simt de responsabilitate, pentru baterie/card si conexiunea USB. Filet trepied metalic (normal, in gama asta)

- contrar asteptarilor mele, camera nu inspira foarte multa soliditate. Asta din cauza materialului utilizat, care este foarte usor. Daca te obisnuiesti cu ideea ca tii in mana un aliaj avansat si nu un plastic, e perfect. Daca nu, cred ca nu e perfect .

- grip foarte, foarte bun – mic dar extrem de bun de tinut in mana, si dat cu un cauciuc care ti se lipeste de mana. Dat fiind ca e si o camera usoara, senzatia e ca se poate utiliza cu 3 degete.

- multe controale externe. 2 butoane customizabile, 3 pozitii utilizator pe rotita principala de moduri. Foarte placut pentru mine ca Ricoh nu te incurca prin 12 pozitii pe aici, ci doar cu cele “serioase” – PASM, plus “scene” si cele 3 pozitii utilizator (si, ma rog, un “auto”, ca totusi…)

- dimensiuni foarte mici – camera este complet portabila, doar cu nitel mai mare decat Fuji F20, daca asta va spune ceva. La cele 200 de modele care sunt in piata, nu are neaparat rost o comparatie, dar una peste alta e semnificativ mai mica decat Canon G10, si e genul de camera pe care poti sa o ai la tine 99% din timp fara vreun deranj

.

3 – “lantul” de productie imagine – obiectiv, senzor, format

- cum ziceam – obiectiv foarte wide (24mm e maximul pentru compacte la ora asta), si as zice ca e foarte, foarte bun. Spre deosebire de Panasonic, aici nu se aplica nici o corectie electronica pentru obiectiv, iar rezultatele pe care le produce sunt muuuuuuult peste obiectivul de kit de la SLR-urile entry level. Nu este la fel de luminos ca obiectivul de pe LX3, dar nu prea ma intereseaza asta. Ma intereseaza mult mai tare ca distanta minima de focus a obiectivului este excelenta la toate focalele (nu doar la 24 mm), si ca GX-200 este cea mai buna camera mica pentru a face macro. Din nisa unde se afla, cel putin

- senzor – Foarte posibil ca senzorul sa fie acelasi din Canon G9 si A650, dupa rezolutie si dimensiuni. Nu am reusit sa aflu prea multe despre senzor, dar cred ca nu prea are ce altceva sa fie, dupa specificatii. Una peste alta, e un senzor performant, de dimensiuni “mari” pentru un senzor “mic” .

- format – Ricoh este unul dintre putinii producatori care produce fisiere RAW dupa formatul DNG, si asta-mi place foarte tare – fiecare camera capabila de RAW pe care am avut-o necesita un soft, un update de soft, una peste alta ceva bataie de cap.  Mai mult decat atat, daca chiar vrei poti trage in RAW in format 4/3,  3/2 sau 1/1 – o chestie care la cele mai multe camera nu se intampla. Ai multe optiuni pentru jpeguri, inclusiv data – chestie care uneori ajuta, mai ales daca tragi RAW + jpeg (normal, data apare doar pe jpegul aferent)

.

4 – meniu / interfata. Greu de povestit. Cea mai buna pe care am pus mana, si incredibil de bine integrata cu butoanele, intr-o camera atat de mica. Uitati-va si voi pe net, daca doriti detalii – eu nu pot decat sa va zic ca daca interfata e importanta, Ricoh bate tot (da, chiar si G10 cu cele 3 roti ale sale)

.

5 – alte chestii interesante – Camera asta stie multe lucruri care-ti pot da de munca, in cazul in care ai timp liber. Insir aici ce mi-a placut cel mai tare, si probabil mai sunt destule:

- Intervalometru – daca vrei sa faci filme gen time-lapse, e una dintre camerele cu un mod foarte bun – setezi intervalul si diversele, si camera trage pana o opresti tu sau ramane fara baterie/card.

- “boloboc” – dap, camera-ti arata pe ecran sau urla printr-un bip cand ai ajuns sa incadrezi perfect orizontal / vertical.  Foarte, foarte util daca vrei ca peisajele sa nu curga la vale – te scuteste de procesare si de crop inutil.

- viewfinder electronic atasabil pe patina de blitz si “mobil” pana la 90 de grade – se pare ca unii-l apreciaza mai tare ca mine – mie ecranul mi se pare pana acum excelent, dar pentru macrouri si incadrari mai ciudate e bun

- modurile utilizator par sa tina minte tot, tot – de la formatul de fisier pana la distanta focala – cam tot ce poti seta la camera este retinut – spre deosebire de alte “my settings” care retin mai putine setari

- “snap focus” – camera face focus automat la vreo 2.5 metri, si ramane acolo. Dat fiind ca ai mult DOF la genul asta de camere, ideea de a avea focus fix rezonabil da bine la evenimente sociale, unde nu mai pierzi timp cu AF-ul

- “step zoom” – camera “blocheaza” zoom-ul la focale echivalente “traditionale” – se opreste doar la 24, 28, 35, 50 si 72 mm. Un instrument bun pentru utilizatorul de SLR obisnuit cu prime-uri, si te “forteaza” la putina disciplina compozitionala

- fotografii alb-negru… placute . Probabil 95% mit, dar e un aparat care te trage la pozat a/n, desi presupun ca nu e atat de deosebit ca rezultate. Avantajul e ca poti trage ISO800 cu ceva mai putine griji – am printat 10X15 cm fara vreo problema. Faptul ca esti oarecum incurajat sa faci asta nu mi se pare deloc rau – incepe sa-mi placa sa fac poze asa, si sa ma concentrez mai tare pe compozitie

.

6 – calitate imagine.

- Rezolutie – Aparatul poate produce, in conditii de lumina rezonabila, rezultate similare cu ce-mi da Canon 450D cu un obiectiv bun pe el, si mult peste ce mi-ar da 450D cu obiectivul de kit. Mai mult decat imi trebuie, si probabil aproape de limita de rezolutie pe care o ofera un obiectiv modern de aceste dimensiuni fizice.

- Zgomot – Dupa parerea mea, la nivelul asta nu vei avea diferente considerabile intre camere. Iso 800 si 1600 sunt inutilizabile (Iso800 e ok alb-negru), si nu le-as vedea utile pe bune vreodata la o camera mica, atat cat permite tehnologia la ora asta. Nu, nici la compactele Fuji (am un F20, iar cantitatea de noise reduction la Iso 800 se vede urat). In multe locuri scrie ca Ricoh are mai mult zgomot decat Panasonic si Canon. Personal cred ca e vorba mai degraba de abordarea reducerii de zgomot decat de zgomot; oricum, nici o camera cu senzor mic nu exceleaza la acest capitol, si daca vii de la un DSLR in mod sigur nu o sa vrei mai mult de Iso 400 cu o compacta. Totusi, de mentionat ca  Ricoh are printre cele mai bune performante dintre compactele din piata.

- Culoare si DR. In primul rand, am fost surprins foarte placut de performanta dinamica a senzorului. Habar n-am de ce, dar sta foarte bine – si aici comparatia cu 450D este usor de facut. Poate si pentru ca Ricoh GX-200 expune mai corect decat un DSLR entry level, dar nu prea conteaza. Culoarea e un element mai putin important atunci cand tragi RAW, pentru ca poti sa o duci dupa aceea cam in ce directie vrei. Culorile in jpeg… imi plac, si pot fi ajustate din aparat dupa gust, pana ajungi la ce ti se pare ok. Setarile default sunt mult mai aproape de un DSLR decat o camera consumer, dar castigi semnificativ tragand RAW.

.

7 – concluzii personale

In perioada asta e un mare hype pentru ceea ce urmeaza sa apara de la Olympus – un “Pen” digital, format micro 4/3, care ar trebui sa mearga mai aproape de idealul “camera mica, calitatea imaginii aproape DSLR”. Abia astept sa apara, si-mi doresc camera asta de cand am aflat prima oara ca s-ar putea sa iasa. Lucrand insa cu GX200 de nu prea multa vreme, incep sa-mi pun serioase semne de intrebare – Nu cred ca de la Olympus vom vedea focale de 24 (echivalent 35mm) pentru acel aparat prea curand sau prea ieftin, sau ca vom avea obiective cu care sa faci close-up decent si care sa mentina dimensiuni si costuri decente. Astept cu nerabdare aparatul, specificatiile si recenziile, dar cred ca o sa-mi vina foarte, foarte greu sa renunt la Ricoh.

Normal, trebuie sa recunosc limitarile aparatului – Iso ok pana la 400, focala cam scurta, si… cam atat pentru mine. deci nu poti face “orice” cu el. Dar poti face foarte multe lucruri, sigur mai multe decat ma duce pe mine capul acum ca experienta si abilitati fotografice.

De la Bran, cum vii dinspre Brasov, mergi inainte. Intri in Moieciu de Jos fara sa-ti dai seama – cele doua localitati sunt lipite, fara vreun teren viran intre ele. Mergi inainte o vreme pe drumul oarecum bombardat, si la un moment dat ajungi la un indicator – “Pestera 7km”. O iei pe acolo. Pestera e un sat foarte frumos si pitoresc, asezat la poalele Pietrei Craiului. Dar nu despre asta vorbim. La vreo 500 de metri, langa o casa oarecare, se face un drum, parca intamplator, cu un indicator mai mic decat celelalte – “Magura Sat”. Drum neasfaltat, calcat de tractoare sau alte masini de furat lemnte, probabil. Un drum pe care nu te intelnesti probabil cu nimeni, dar care ofera peisaje spectaculoase, atat spre Bucegi cat si spre Piatra Craiului.

Drumul e ciudat – foarte nisipos, desi in zona nu prea ar fi de unde. Ar putea fi Baragan, daca nu ai merge printre culmi si fanete. Suficient de nisipos cat sa apara serpi care sa se incalzeasca la soare.

Dureaza ceva, dar poti ajunge la Magura cam in 2 ore de mers pe jos (maxim). In 2005, Magura era unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le vazusem vreodata. Acum, in 2009, satul s-a umplut de case mari si de neam cam prost, dar inca mai pastreaza bucati de verde. Sper sa-l mai tina ceva, desi in ritmul asta locul nu va mai merita vizitat pentru mult timp. Partea cea mai buna este ca din Magura ai parte de o coborare foarte, foarte rapida cu bicicleta, pe un drum abrupt si plin de bolovani. 15 minute pana la Fantana lui Botorog – unul dintre cele mai importante repere turistice din Piatra. Si de acolo, spre Zarnesti. Inca 15 minute, poate (sau vreo ora pe jos). Un fost oras industrial, acum plin de pensiuni si hotelasuri, care de care mai kitchos, daca ar fi sa-mi dau cu parerea. Asta in zona “centrala” – la periferie, in fostele blocuri muncitoresti, acum ghetto-uri capitaliste, kitchul e inlocuit de saracie si de antenele care aduc circul modern in casele confort 2.

Oricum, daca-i dai inainte si faci dreapta la indicator, cam intr-o ora de pedalat esti din nou in Bran sau Rasnov, si poti sa mergi spre alte locuri mai placute si mai lipsite de antene. Cu putin noroc, poti ajunge chiar pe munte, la o adica.

Ca si panorama anterioara, poza atasata este realizata cu un Fuji F20.  Dupa o luna si ceva de convietuire, concluzia la care am ajuns este ca daca nu orbesti de la culorile pe care le scoate, incet-incet incepe sa-ti placa .

In rest, suntem din ce in ce mai… in jungla. In tramvaie, in trafic, in publicitatea in care lucrez eu, si tot asa. Inca nu se vede vreun soare la orizont – doar liane din ce in ce mai dese si mai putin prietenoase.

Probabil ca-n ultima vreme nu mai vad decat matze in fata ochilor. Exemplarul de fatza este doar pozat, nu si luat acasa, undeva pe langa Gradina Botanica din Bucuresti, asa cum e ea – unul dintre putinele locuri verzi, linistite si (aproape) curate din minunatul oras. Pe cand un parc rezidential, ceva?

Pe de alta parte, ca sa nu asasinez slaba audienta cu pisici de toate culorile si categoriile, am gasit prin calculator si un apus de soare cam frumusel. De prin vara. Nu ca acum, in noiembrie, n-ar fi afara cam cum era prin august, dar soarele apune mai devreme si mai prin nori.

Nu a fost rau deloc. In cea mai mare parte, petrecut aici:

Bled, Slovenia. Un lac glaciar mare si frumos, cu o statiune atasata. Frumos, liniste, lebede, pesti cat mana alergau peste tot.

Slovenia e singura tara in care am ajuns de mai multe ori pana acum, si sper sa repet experienta. O multime de lucruri stranse pe o suprafata extrem de mica – de la o riviera care (cred) poate rivaliza cu cele mai de la Vest pana la statiuni de schi, pesteri, munti, lacuri, si toate celelalte.

In afara de a recomanda calduros, nu am prea multe de zis. Inca niste poze (ultima din viena), si cam atat

Am zis sa marchez cumva, fara sa conteze prea tare cum, trecerea la Wordpress. Neavand poze noi, incerc cu unul dintre cadrele cele mai reusite pe care le-am prestat ever – vedere spre Bugeci de la Clabucet, iarna, cred ca 2002. Camera utilizata – Aiptek smartcam, ceva de 1.3 mega interpolati la 2, si cu o lentila mai proasta decat ce se gaseste in multe telefoane mobile din zilele noastre.

Ce pot sa incerc a promite? posturi mai multe, daca o interesa pe careva, continut mai bogat (am schimbat interfata pentru a putea presta si fisiere video, in principal), si, culmea tehnologiei, paragrafe – ceva ce in Pixelpost (interfata anterioara) nu am reusit vreodata. Asa ca mai veniti, nu se stie niciodata.

La cerere (prima oara), produc inca una bucata poza. Tot Madrid. Nu mai stiu exact ce-am zis despre el, a trecut spre o luna de atunci, dar e ditai orasul. Punct. Industrial, non-istoric (cat am vazut eu din hotel si din drumuri). Din fericire, macar am stat la etajul de mai sus al unui hotel mai inalt, ceea ce mi-a oferit vederi nocturne frumusele. Si, ziua, uneori, multe chiote de pustani sub 12 ani, iesiti la ora de sport. La noi s-au construit sali de sport, la ei sportul se face pe acoperisul foaaarte bine ingradit al scolii. Se cheama economie, cred, si probabil au salvat ceva copaci si cateva sute de mii de coco cu ocazia asta. Daca nu vedeti, terenul de sport e-n coltul stanga jos

E adevarat, m-am si intors (3 zile, cu treaba), numai ca cele mai interesante momente dpdpv fotografic au fost in principal in avion, asa ca iaca. O sa zic si de Madrid zilele urmatoare. Momentan, pot sa va zic ca tot nu-mi place cu avionul. Macar de data asta am zburat pe ziua si am putut sa fac si ceva poze – celelalte doua experiente de gen au fost complet inutilizabile foto. De asemenea, dupa cum e normal, am nimerit cel mai jegos geam asezat pe aripa – deci am putut poza mult mai putin si mai prost decat mi-as fi dorit. Inca un motiv sa-mi cumpar avion personal . Pe curand.