Digital Rebel

Si anume parcul, existau cu vreme in urma voci care spuneau ca era mai frumos pana sa apara Casa Scanteii. Sau Casa Presei Libere, cum a fost ea botezata dupa 1989. Pentru ca din anumite unghiuri uitai ca esti aproape de un oras, si te puteai crede mai departe, intr-un loc mai linistit.

Ei bine, acum avem asta – doua matahale betonate pe care e mult mai greu sa le ratezi din parc, aproape oriunde te-ai afla, decat matahala veche; cu care, de bine de rau eu unul ma obisnuisem, dat fiind ca e mult mai in varsta decat mine. O matahala similara a poluat peisagistic si ceea ce vezi din Cismigiu; deci in nici unul din parcurile prin care ma mai plimb eu din cand in cand nu mai poti uita ca te pandeste betonul de dincolo de gard.

Aflat cateva lucruri despre Viena, care pot fi de interes:

1 – In Viena exista un restaurant pe care scrie, mare, “Florin Salam”. I-adevarat, nu e central, dar sunt sigur ca o sa evolueze ca la noi, si in cativa ani va fi o locatie predilecta pentru petreceri ale parlamentarilor austrieci.

2 – Aurolacii din Viena (si nu-s chiar putini) beau Red Bull. Mult. Presupun ca-l combina cu ceva, altfel nu-mi explic fenomenul; oricum, venind de la noi a fost interesant sa vad vagabonzi amatori de ceea ce Romania percepe ca pe un produs premium.

3 – Cea mai ieftina cazare gasita de mine-n oras – cca. 20 Euro, intr-o locatie centrala. E adevarat, gen cabana, dar daca doresti doar un loc unde sa dormi si sa faci dus, chiar se poate extrem de ieftin.

4 – Salata Caesar’s, la mec. Foarte buna, si nu cred ca am gasit la noi. Cu atat mai buna cu cat poate fi acompaniata de un internet wireless gratuit. Nu foarte ieftina, dar o placuta surpriza la nivel fast-food.

5 – Viena are si cartiere urate, si targuri de vechituri. Spre marginea orasului (care, adevarat, e foarte departe de zona turistica) sunt cartiere care s-ar simti foarte bine pe la noi prin Militari, daca nu mai rau.

In fiecare iarna, Dambovita e oarecum secata. In fiecare primvara, Dambovita reia curgerea prin centru, si odata cu ea revin pescarii. Anul asta, fiind criza, sunt si mai multi. Nu e un hobby – majoritatea par a fi pensionari sau oameni fara venituri, care-si produc pranzul sau cina in mijlocul capitalei.  Fie la Grozavesti, fie la Unirea, romanii dau la peste. Sau, ca intr-o manifestare spontana, langa Palatul Parlamentului.

Presupun ca, tehnic vorbind, pescuitul nu e chiar permis. Cu toate astea, ieri cred ca erau peste 100 de oameni care incercau sa-si suplimenteze cosul zilnic cu ceva proteine locale. Incet-incet, numarul lor creste; noroc ca inca in Romania e de-a dreptul greu sa mori de foame – atata timp cat poti safaci rost de mancare gratis, la 5 minute de Kilometrul Zero.

Am facut eforturi deliberate si semnificative pana acum pentru a nu avea relatii cu bancile de pe aici. Nu am rate, nu am conturi, in general nu am bani . Singura relatie cu banca e legata de faptul ca angajatorii romani au intrat la un moment dat in randul lumii si au hotarat sa primim salariile pe carduri – adica, sa fim obligati chiar de cand ne luam banii sa platim comision din ei, in asa fel incat angajatorul sa beneficieze de conditii mai bune la tranzactiile pe care oricum ar fi obligat sa le desfasoare.

Pentru mine lucrurile erau destul de simple – in sensul ca mi-am dorit sa stiu la un moment dat cui i-am dat bani de pe card si cati, si cine mi-a pus bani pe card, si cati. Lucru destul de simplu in teorie, dat fiind ca e un singur cont si nimic foarte ciudat. Ei bine, se pare ca ma inselam – minunata banca nu pare in stare sa spuna de la cine iti intra bani pe card, decat daca cineva-ul acela insista ca banca sa retina acest lucru.

De asemenea, bancile nu par sa lucreze cu tabele. In naivitatea mea, am cerut un extras de cont – adevarat, pe o perioada de vreo doi ani – in format electronic. Am primit 4 pdf-uri constant in 10 pagini fiecare, format jpg. Presupun ca e un exercitiu de descurajare din partea bancii sa nu-ti dea un document in care poti efectiv sa cauti ceva (un nume, o suma, orice) altfel decat printand si lecturand atent, cap-coada.

Una peste alta, experienta ultimelor doua zile mi-a confirmat ideea ca ar trebui sa continui, pe cat pot, evitarea acestor institutii. Pe de alta parte, daca stie cineva o banca in stare sa dea un extras de cont in format excel, as fi recunoscator.

De orientare. Fost cateva minute in parcarea in cauza, si aparent legile fizicii nu se afla in vigoare. Multe semne, aratand in toate directiile, dar cam toate spre intrare. Foarte putine semne spre iesiri, presupun ca dorinta managementului este sa-ti poti da masina direct la programul Rabla atunci cand reusesti sa-ti gasesti drumul catre lumina. In rest, te poti invarti linistit intre cele 2 semne din imagine, incapabil sa te decizi in ce parte ar fi intrarea la care visezi sa ajungi. In rest, e cel mai gol mall din Bucuresti, cred, ceea ce este un argument pro. Nu mi-as lasa bicicleta afara, insa – nu inspira atata incredere. Si nici masina nu-mi venea sa o las inauntru, dat fiind ca in parcarea subterana niste pustiulici relativ colorati se alergau cu bulgari pe langa un VW Passat care sigur nu era al lor

Edit – desigur, intrarea pe unde am gasit in cele din urma interiorul Mall-ului era in directia opusa celei indicate de sagetile mari si hotarate.

Avut chef de facut poze azi. Nitel. Nu prea multe lucruri frumoase de fotografiat in orasul asta, cand e lumina putina afara. Din fericire, pescarusii sunt mereu disponibili. Cumintei, sau, ma rog, cat de cat rabdatori. Si foarte, foarte eleganti. La modul ca o poza cat de cat corecta cu pescarusi e una placuta pentru mine. Cam ca si caii, dar cai in Bucuresti in ultima perioada, cam putini

Trecut aseara prin Piata Universitatii, sau cum s-o mai chema. Mi s-a parut interesant modul in care sediul central al unuia din cele mai mari partide a ales sa-si aprinda becurile. Nu, nu e Photoshop – pur si ssimplu presupun ca asa-si propune PSD sa se numeasca de acum inainte – in context, absolut de inteles. Tocmai trecem printr-un fel de criza, si e semn al faptului ca sunt adult faptul ca e prima chestie politica pe care o simt cum ma afecteaza direct. Respectiv, cursul leu/euro care a luat-o razna fix cand partidele noastre au hotarat sa implementeze brutal in piata particula “Soc” din denumire.

Fost prin Pitesti zilele trecute. Duminica, la pranz. Orasu’ era in mare parte amortit, nu stiu pe unde se ascunsesera cu totii, dar destul de trist. S-au mai inchis din magazine, mai ales zona de telefonie, electronice si alte prostii, si s-au mai deschis niste banci (?!). Dupa care, catinel, ajuns la gara, unde mi-am dat seama ca e adevarat: Cresterea si aglomerarea din Pitestiul ultimilor ani a fost superficiala si nu prea justificata. Mi-a fost greu sa gasesc, in toata gara, elemente care sa tina de anul 2000 si nu de anul 1970. Un telefon public ceva mai aratos si care nu merge cu fise, vreo 2 geamuri de plastic, si cam atat. In rest, venind direct din centrul in care s-au inaltat diverse asezaminte moderne platite pe credit, gara putea sa fie la fel de bine la Vascauti, sau in orice sat de la mama naibii.

Din motive independente de vointa mea, dar dependente de prostia mea (lovit cumva, ma doare spatele foarte, foarte rau) zilele astea doua am stat cumintel in Caiptala. Chestie care in principiu n-ar avea de ce sa fie prea buna, dar spre surprinderea mea in Bucuresti, uneori, se intampla chestii interesante. Doar in aceste doua zile, am avut parte de urmatoarele:

- targul anticarilor (zona Obor)

- ceva cu nume rustic si profil la fel (Cismigiu)

- targ de Sanziene (Muzeul de Geologie – wtf?) – fara poza aici, pentru ca era realmente trist

In fine – trei manifestari oarecum placute, mai ales cea cu antichitatile. Din pacate chestiile taranesti aduse in Bucuresti pur si simplu isi pierd aceasta caracteristica. Incercati sa inghesuiti 30 de baraci cu produse cat se poate de oneste si autentice intr-un mediu urban, si instantaneu ele devin… aproape kitch.

Concluzia personala, dupa rotit 1 ora printre castroane din care taranii nu ar manca vreodata si niste ii cu aspect usor plasticos, a fost ca e imposibil ca mancarea sa devina kitch . Asa ca m-am ales cu 8 (opt) carnati de 4 (patru) feluri diferite, care sper sa ma tina cel putin pana in week-end-ul urmator.

Plus mers prin Obor si cumparat patru castroane pe care oamenii chiar le cumpara cu scopul de a manca din ele. Ma rog, de obicei se dau la pomeni, dar arata frumusel si sunt foarte bune pentru lapte.

Cam asa se prezinta la aceasta ora peisajul pe care-l vad oaspetii unuia dintre hotelurile teoretic mai rasarite ale minunatei capitale. Trec oarecum saptamanal prin zona, si am urmarit cu oarecare interes evolutia situatiei. Si anume:

De vreo 2 ani, imprejurimile acestui hotel de 4 stele (cam 130 de coco / single / noapte) sunt practic un santier – mai multe asemanari cu o ulita de tara decat cu vreun bulevard. Multa apa (santiere produc asta prin spalarea masinilor), santuri pline cu noroi, iar acum, pe vara, praf cat cuprinde. Nu e hotelul de vina, el a fost acolo cam primul – nu cred ca s-au gandit insa la ciupercaria de cladiri de birouri aparute ulterior, cladiri la care inca se lucreaza.

Aici intervine partea funny si motivul cadrului de mai sus – la unele cladiri, de exemplu asta din fix fata hotelului (daca e sa ma iau dupa asezarea numelui in litere de 2 metri) – nu se mai lucreaza de ceva vreme. Criza, alea alea, situatie mai degraba trista, constructii, stop joc. Am si eu ceva de genu’ asta pe langa serviciu – au tras obloane de tabla la propriu, asteptand probabil sa reia constructia intr-o epoca mai vesela.

Ei bine, pana se intampla vremurile alea, sunt sanse mari ca si vizavi de Phoenicia Grand Hotel situatia sa ramana cum se vede. Ceea ce inseamna ca niste oameni vor plati ceva bani (cu o suma similara poti locui in aproape orice capitala europeana) pentru a se bucura de vedere la…. drum de tara cu santier si betoane.  Oarecum mirific, dar nu cred sa ne ajute foarte tare la ratingul de tara. Macar la ala de imagine.