Si anume parcul, existau cu vreme in urma voci care spuneau ca era mai frumos pana sa apara Casa Scanteii. Sau Casa Presei Libere, cum a fost ea botezata dupa 1989. Pentru ca din anumite unghiuri uitai ca esti aproape de un oras, si te puteai crede mai departe, intr-un loc mai linistit.

Ei bine, acum avem asta – doua matahale betonate pe care e mult mai greu sa le ratezi din parc, aproape oriunde te-ai afla, decat matahala veche; cu care, de bine de rau eu unul ma obisnuisem, dat fiind ca e mult mai in varsta decat mine. O matahala similara a poluat peisagistic si ceea ce vezi din Cismigiu; deci in nici unul din parcurile prin care ma mai plimb eu din cand in cand nu mai poti uita ca te pandeste betonul de dincolo de gard.

Vreo 40 de kilometri, mai exact, si practic toti au fost intr-un fel de inclinatie – fie coborat cu multi km la ora, fie urcat cu foarte, foarte putini, de multe ori impingand pe langa bicicleta mai degraba decat pedaland pe. Mai exact, de la Fundatica (undeva, pe sus, 1200m) la Campulung (tot sus, dar nu atat de, vreo 600m, cred). Cu urcat vreo trei dealuri / munti intre cele doua localitati. Altfel, fun, dar cu peisaje nu foarte spectaculoase, sau daca ar fi fost eu respiram prea greu sa ma uit la ele…

La Fundatica, lucruri interesante. Oamni care ara, sau ceva similar, cu instrumente din epoca de piatra, grindina, si cate o vedere spre Bugeci – cam 5 minute la 24 de ore, ca asa a vrut vremea. Partea buna legata de vreme este ca am dormit, si inca mult mai mult decat ma asteptam. Lucru pozitiv, dat fiind perioada aparent agitata care urmeaza. Plus sania de mai sus, care daca n-ar fi fost pe iarba ar fi aratat rustic – asa, parca a uitat-o cineva peste iarna si nu stie incotro sa o ia.

Aflat cateva lucruri despre Viena, care pot fi de interes:

1 – In Viena exista un restaurant pe care scrie, mare, “Florin Salam”. I-adevarat, nu e central, dar sunt sigur ca o sa evolueze ca la noi, si in cativa ani va fi o locatie predilecta pentru petreceri ale parlamentarilor austrieci.

2 – Aurolacii din Viena (si nu-s chiar putini) beau Red Bull. Mult. Presupun ca-l combina cu ceva, altfel nu-mi explic fenomenul; oricum, venind de la noi a fost interesant sa vad vagabonzi amatori de ceea ce Romania percepe ca pe un produs premium.

3 – Cea mai ieftina cazare gasita de mine-n oras – cca. 20 Euro, intr-o locatie centrala. E adevarat, gen cabana, dar daca doresti doar un loc unde sa dormi si sa faci dus, chiar se poate extrem de ieftin.

4 – Salata Caesar’s, la mec. Foarte buna, si nu cred ca am gasit la noi. Cu atat mai buna cu cat poate fi acompaniata de un internet wireless gratuit. Nu foarte ieftina, dar o placuta surpriza la nivel fast-food.

5 – Viena are si cartiere urate, si targuri de vechituri. Spre marginea orasului (care, adevarat, e foarte departe de zona turistica) sunt cartiere care s-ar simti foarte bine pe la noi prin Militari, daca nu mai rau.

This post is password protected. To view it please enter your password below:

Password:

In fiecare iarna, Dambovita e oarecum secata. In fiecare primvara, Dambovita reia curgerea prin centru, si odata cu ea revin pescarii. Anul asta, fiind criza, sunt si mai multi. Nu e un hobby – majoritatea par a fi pensionari sau oameni fara venituri, care-si produc pranzul sau cina in mijlocul capitalei.  Fie la Grozavesti, fie la Unirea, romanii dau la peste. Sau, ca intr-o manifestare spontana, langa Palatul Parlamentului.

Presupun ca, tehnic vorbind, pescuitul nu e chiar permis. Cu toate astea, ieri cred ca erau peste 100 de oameni care incercau sa-si suplimenteze cosul zilnic cu ceva proteine locale. Incet-incet, numarul lor creste; noroc ca inca in Romania e de-a dreptul greu sa mori de foame – atata timp cat poti safaci rost de mancare gratis, la 5 minute de Kilometrul Zero.

Am facut eforturi deliberate si semnificative pana acum pentru a nu avea relatii cu bancile de pe aici. Nu am rate, nu am conturi, in general nu am bani . Singura relatie cu banca e legata de faptul ca angajatorii romani au intrat la un moment dat in randul lumii si au hotarat sa primim salariile pe carduri – adica, sa fim obligati chiar de cand ne luam banii sa platim comision din ei, in asa fel incat angajatorul sa beneficieze de conditii mai bune la tranzactiile pe care oricum ar fi obligat sa le desfasoare.

Pentru mine lucrurile erau destul de simple – in sensul ca mi-am dorit sa stiu la un moment dat cui i-am dat bani de pe card si cati, si cine mi-a pus bani pe card, si cati. Lucru destul de simplu in teorie, dat fiind ca e un singur cont si nimic foarte ciudat. Ei bine, se pare ca ma inselam – minunata banca nu pare in stare sa spuna de la cine iti intra bani pe card, decat daca cineva-ul acela insista ca banca sa retina acest lucru.

De asemenea, bancile nu par sa lucreze cu tabele. In naivitatea mea, am cerut un extras de cont – adevarat, pe o perioada de vreo doi ani – in format electronic. Am primit 4 pdf-uri constant in 10 pagini fiecare, format jpg. Presupun ca e un exercitiu de descurajare din partea bancii sa nu-ti dea un document in care poti efectiv sa cauti ceva (un nume, o suma, orice) altfel decat printand si lecturand atent, cap-coada.

Una peste alta, experienta ultimelor doua zile mi-a confirmat ideea ca ar trebui sa continui, pe cat pot, evitarea acestor institutii. Pe de alta parte, daca stie cineva o banca in stare sa dea un extras de cont in format excel, as fi recunoscator.

Poate cam tarziu de mentionat, dar undeva in jur de 5 decembrie 2009 mi-am luat cadou de craciun. Un aparat din cele care au sanse sa devina piese de colectie printre camerele foto digitale, si anume Fuji F30 – poate cel mai reusit aparat foto compact facut de fuji vreodata, si cel mai bun aparat de prin 2006 prin 2009. Lucru greu de facut intr-o piata in care generatiile se succed cam la 6 luni.

Nu cred ca o sa-l folosesc prea mult, in principal din… respect. In ziua de azi se vand in magazine, la preturi duble fata de cat am dat eu, aparate care nu au nici o sansa sa se apropie de acesta in ceea ce priveste calitatea imaginii, culori, performanta pe lumina putina. Camerele digitale compacte au luat-o destul de tare in jos, in sensul ca daca nu dai semnificativ mai multi bani decat acum 2 ani iei o camera semnificativ mai proasta, din mai toate punctele de vedere. Ciudat, si sper sa se schimbe la un moment dat.

De orientare. Fost cateva minute in parcarea in cauza, si aparent legile fizicii nu se afla in vigoare. Multe semne, aratand in toate directiile, dar cam toate spre intrare. Foarte putine semne spre iesiri, presupun ca dorinta managementului este sa-ti poti da masina direct la programul Rabla atunci cand reusesti sa-ti gasesti drumul catre lumina. In rest, te poti invarti linistit intre cele 2 semne din imagine, incapabil sa te decizi in ce parte ar fi intrarea la care visezi sa ajungi. In rest, e cel mai gol mall din Bucuresti, cred, ceea ce este un argument pro. Nu mi-as lasa bicicleta afara, insa – nu inspira atata incredere. Si nici masina nu-mi venea sa o las inauntru, dat fiind ca in parcarea subterana niste pustiulici relativ colorati se alergau cu bulgari pe langa un VW Passat care sigur nu era al lor

Edit – desigur, intrarea pe unde am gasit in cele din urma interiorul Mall-ului era in directia opusa celei indicate de sagetile mari si hotarate.

Iata motivul pentru care nu mai fac foarte multe poze cu muste in ultima perioada. E mai greu de pozat decat insectele, mai ales ca nu e politicos / prietenos sa-i bagi un mare blitz intre ochi, dar cand vrea e destul de frumusel. Bineinteles, daca iau un aparat foto in mana orice zambet dispare – clar nu vrea ca atunci cand se face mare sa ne radem de grimasele lui. In caz ca site-ul / blogul / arhiva rezista 18 ani de acum, a se retine ca am multe, multe poze compromitatoare