Digital Rebel

Vreo 40 de kilometri, mai exact, si practic toti au fost intr-un fel de inclinatie – fie coborat cu multi km la ora, fie urcat cu foarte, foarte putini, de multe ori impingand pe langa bicicleta mai degraba decat pedaland pe. Mai exact, de la Fundatica (undeva, pe sus, 1200m) la Campulung (tot sus, dar nu atat de, vreo 600m, cred). Cu urcat vreo trei dealuri / munti intre cele doua localitati. Altfel, fun, dar cu peisaje nu foarte spectaculoase, sau daca ar fi fost eu respiram prea greu sa ma uit la ele…

La Fundatica, lucruri interesante. Oamni care ara, sau ceva similar, cu instrumente din epoca de piatra, grindina, si cate o vedere spre Bugeci – cam 5 minute la 24 de ore, ca asa a vrut vremea. Partea buna legata de vreme este ca am dormit, si inca mult mai mult decat ma asteptam. Lucru pozitiv, dat fiind perioada aparent agitata care urmeaza. Plus sania de mai sus, care daca n-ar fi fost pe iarba ar fi aratat rustic – asa, parca a uitat-o cineva peste iarna si nu stie incotro sa o ia.

Am facut eforturi deliberate si semnificative pana acum pentru a nu avea relatii cu bancile de pe aici. Nu am rate, nu am conturi, in general nu am bani . Singura relatie cu banca e legata de faptul ca angajatorii romani au intrat la un moment dat in randul lumii si au hotarat sa primim salariile pe carduri – adica, sa fim obligati chiar de cand ne luam banii sa platim comision din ei, in asa fel incat angajatorul sa beneficieze de conditii mai bune la tranzactiile pe care oricum ar fi obligat sa le desfasoare.

Pentru mine lucrurile erau destul de simple – in sensul ca mi-am dorit sa stiu la un moment dat cui i-am dat bani de pe card si cati, si cine mi-a pus bani pe card, si cati. Lucru destul de simplu in teorie, dat fiind ca e un singur cont si nimic foarte ciudat. Ei bine, se pare ca ma inselam – minunata banca nu pare in stare sa spuna de la cine iti intra bani pe card, decat daca cineva-ul acela insista ca banca sa retina acest lucru.

De asemenea, bancile nu par sa lucreze cu tabele. In naivitatea mea, am cerut un extras de cont – adevarat, pe o perioada de vreo doi ani – in format electronic. Am primit 4 pdf-uri constant in 10 pagini fiecare, format jpg. Presupun ca e un exercitiu de descurajare din partea bancii sa nu-ti dea un document in care poti efectiv sa cauti ceva (un nume, o suma, orice) altfel decat printand si lecturand atent, cap-coada.

Una peste alta, experienta ultimelor doua zile mi-a confirmat ideea ca ar trebui sa continui, pe cat pot, evitarea acestor institutii. Pe de alta parte, daca stie cineva o banca in stare sa dea un extras de cont in format excel, as fi recunoscator.

Avut chef de facut poze azi. Nitel. Nu prea multe lucruri frumoase de fotografiat in orasul asta, cand e lumina putina afara. Din fericire, pescarusii sunt mereu disponibili. Cumintei, sau, ma rog, cat de cat rabdatori. Si foarte, foarte eleganti. La modul ca o poza cat de cat corecta cu pescarusi e una placuta pentru mine. Cam ca si caii, dar cai in Bucuresti in ultima perioada, cam putini

Dupa lupte seculare, o poza cu Rares pe care as numi-o reusita. Copii mici clar nu-s cele mai usoare subiecte foto – nu i-as numi frumusei, si se si stramba in toate felurile, asa ca ne-am chinuit ceva cat sa ajungem la acest rezultat. Mai mult eu, el n-are altceva de facut decat sa taca din gura si sa nu se strambe, dar aparent nu-i prea convine combinatia.

Petrecut primele 2 zile de copil la tzara. Nu foarte interesant in ceea ce priveste Rares – el arata la fel de plangacios in majoritatea situatiilor, doar ca am prins cateva albine momite la pepene verde si le-am cam pozat.

Avem (nu eu personal, dar imi place sa ma plasez intre proprietari) cca. 10 stupi la tzara. Nu foarte multi, mai ales in anii in care nu prea se face miere, dar suficient cat sa avem miere cam tot timpul. Iar mierea este buna – in principiu cred ca e unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poti manca, mai ales in combinatie cu unt rece si lapte cald.

O sa incerc sa pozez si miere la un moment dat. Presupun ca e destul de complicat, si probabil n-o sa-mi iasa rezultate la fel de interesante, dar ma voi stradui. Momentan, avem doar producatoarele.

1 – Nu exista nimic, la nivel abstract, care sa-ti hraneasca optimismul si increderea la fel de mult precum a avea un copil. Brusc, poti vedea in viitor mai departe decat o faceai pana acum, si stii ca viitorul exista. Te poti uita la el, langa tine, scancind. Daca ai destula imaginatie poti sa treci prin urmatoarele decenii, pana cand copilul tau se va uita si el la copilul lui, iar tu vei fi mult mai batran, mai bunic, dar poate la fel de vesel.

2 – Cel putin pentru mine, nimic nu-ti spune “O sa cam mori” in aceeasi masura ca nasterea primului copil. Te uiti acolo, la el, dormind linistind sau cautand de mancat, si e fara indoiala o parte din tine. Deja tu esti… mai putin decat erai, si asta-ti deschide in mod realist perspectiva de a nu mai fi. Pentru o persoana nu prea religioasa, poate sa-ti reaseze prioritatile.

Acum incercati sa conciliati cele doua de mai sus . Momentan, la mine functioneaza foarte bine.

Pana si-n Bucuresti – oras in care insectele au probabil cel mai mic nivel de fericire din toata tara – echipamentul dedicat trezeste respect si interes. Adica na – daca esti o lacusta in varsta de 2 luni si fericita ca a gasit ceva ce aduce a Floarea-Soarelui in mijlocul unei capitale prafuite, e normal sa te bucuri. Si sa te impresioneze 2 antene de o mie de ori mai mari ca ale tale, care mai si lumineaza pe deasupta. Asa ca stai cuminte la poze, si abia dupa vreo 20 de flashuri te intorci demn cu posteriorul.

Mda. Fusei la Noaptea Institutelor (primele 3 institute). Ori am imbatranit eu, ori pur si simplu era naspa, asa ca am renuntat.

In schimb, am fost la tara in week-end.  Unde a plouat, in mare parte, dar macar ploaia face insectele mai docile, mai cuminti, mai pozabile . Asa ca iata – unul dintre cei mai simpatici paianjeni pe care i-am vazut vreodata, plus niste antene diverse. Si o scena interzisa insectelor cu varsta sub 18 minute.

Maricica in ultimele 7-10 zile. Si personal, si profesional. Daca in plan profesional e oarecum de asteptat – toata lumea e-n focuri anul asta, publicitatea mai tare decat alte domenii – in plan personal ne pregatim pentru un eveniment mai rar, obositor si important decat criza – 60 de zile de acum inainte, voi putea fi apelat oficial cu titulatura de “tata”. Habar n-am ce inseamna asta, si ce se intampla dupa, dar faptul ca deja ma simt obosit cred ca zice multe

Aaaa, da – Simona – Furnizorul oficial de lapte al familiei. Iat-o, intr-o scurta pauza de masa.

Tot pe drumul din week-end am dat de un “roi” cel putin la fel de interesant precum cel de albine – mai zgomotos, dar mai putin agresiv, macar am scapat intreg (fara macar un gainat pe cap)

Si anume ciori – multe, multe ciori, prin salcamii din jurul satului Marsani. Le-am vizitat si ziua si noaptea (daca-mi iese ceva din pozele de noapte revin) – senzatiile pe care le ai cand te croncane zeci sau sute de ciori suparate fix pe tine sunt foarte greu de descris. Presupun ca depinde de atitudinea cu care intri in situatia asta, dar nu exista nici o asemanare cu filmele de groaza in care ciorile ataca populatia – totul e mult mai prietenos, iar ciorile nu doresc decat sa scape de tine – cu greu am reusit sa prind poze cu ele asezate.

In caz ca cineva are un obiectiv canon super tele  in plus, anuntati-ma – vreau sa ma duc din nou pe acolo.